The Birthday Project

fotografia ca mijloc de comemorare în opera lui Justin Aversano

Aug 11, 2025

La intrarea în prima sală a expoziției “Intro-Spective” vizitatorul este întâmpinat de un proiect fotografic care cuprinde 365 de instantanee Polaroid, intitulat “Every day is a Gift”. Proiectul circulă sub două nume iar al doilea, “The Birthday Project”, descrie cu mai multă acuratețe ce vedem în față: artistul american Justin Aversano a realizat, între 2021 și 2022, o serie de portrete unor persoane care își serbau ziua de naștere. Lucrarea, fiind primul lui proiect important, deschide expoziția de la Muzeul de Arte Media “Francisco Carolinum” din Linz care prezintă rezultatul primilor săi 10 ani de carieră. “Este un joc de cuvinte”, spune Aversano despre titlul expoziției, “Majoritatea artiștilor au expoziții retrospective când sunt maturi sau în mijlocul carierei. Eu sunt la început”.1

posterul expoziției “Intro-Spective. Trust the Process” din Linz

În această lucrare, începută ca temă de seminar în timpul programului Erasmus din Linz, îmi propun să demonstrez cum prin tehnică, subiecte, concept și aspect seria lui Aversano intră în dialog cu memoria umană. Am continuat analiza inițială, bazată pe descrierea formală a lucrărilor, prin corelarea interpretării mele cu două texte de teorie: “On Photography” de Susan Sontag și un articol de Martin Golding care revizitează scrieri de Roland Barthes și Christian Boltanski.2

Fotografiile sunt expuse de-a lungul a trei pereți ai camerei, în trei rânduri. Sunt datate cu un format simplu: luna și data sunt scrise cu un marker negru, cu un scris de mână neglijent. Dimensiunile mari ale proiectului și întinderea lui în sală îl fac dificil de cuprins în întregime. Pentru observarea detaliilor, privitorul este nevoit să se apropie. Odată ce începe să distingă conținutul fotografiilor, sentimentele de nostalgie și bucurie apar: protagoniștii zâmbesc, mulți dintre aceștia sunt studenți și sunt încadrați de decorațiuni tipice petrecerilor. Câteva dintre acestea sunt neobișnuite, precum una cu un nou-născut, un mormânt sau un cuplu surprins în timpul unui act sexual. Efectul tipic fotografiilor Polaroid creează unitate vizuală între acestea: un ton mov, cald acoperă toate pozele, tonurile închise sunt mai degrabă verzi sau albastre decât negre, nu există contraste puternice iar scurgerile de lumină fac de multe ori conținutul greu de descifrat.

Dorința de întoarcere în trecut și de a retrăi amintiri plăcute este un sentiment comun. Aniversările sunt deseori ocazii când nostalgia își face simțită prezența, odată cu mementoul îmbătrânirii și al trecerii timpului. Oamenii devin melancolici și atunci când privesc fotografii din tinerețe, de la petreceri, din studenție sau cu prieteni înstrăinați. Acesta este motivul pentru care seria stârnește nostalgie privitorului și îi activează propria memorie: privind alți oameni fericiți serbându-și aniversările, ni le aducem aminte pe ale noastre.

Fotografia de pe 9 Aprilie este un bun exemplu pentru acest aspect. Este în format pătrat, înrămată de marginea albă tipică unei fotografii Polaroid. O fată suflă în lumânările de pe un tort aniversar pe care îl ține în mână. În spatele ei se vede un oraș la apus: în timp ce terenul este întunecat, doar siluetele clădirilor fiind vizibile, cerul este luminat în nuanțe de mov, roz, galben și oranj. Între portret și fundal este un contrast închis-deschis care le distanțează. Culorile sunt uniforme, aceleași tonuri ale cerului regăsindu-se în rochia fetei dar și în umbrele de pe corpul acesteia, care devin portocalii. Catifelarea contururilor, culorile omogene dar și subiectul contribuie la aspectul nostalgic al fotografiei. Rochia, floarea din păr și bijuteriile sugerează că protagonista celebrează ceva. Ținerea unui tort aniversar sugerează prezența unor invitați și la fel fac și baloanele, coifurile sau chiar actul de a fotografia: cineva este acolo să sărbătorească cu tine. Cum majoritatea amintirilor plăcute includ alți oameni, mai ales când viața de zi cu zi este marcată de timp solitar la muncă, privitorului îi sunt amintite întâlnirile speciale care îl sustrag din cotidian.

Fotografia este făcută dintr-o perspectivă frontală, de la nivelul ochiului, respectiv înălțimea artistului, la fel ca majoritatea din serie. Proiectul are ca bază interacțiunea directă între artist și persoanele fotografiate. Dialogul între Aversano și oamenii cărora le face poze, solicitarea de a îi fotografia și inevitabilul “La mulți ani!” duc la o conexiune interpersonală între cei doi. În același timp, prin selecția subiectelor pe baza unor prietenii sau grade de rudenie sau prin discuțiile cu străinii, proiectul este în aceeași măsură despre artist cât este despre portrete. La asta contribuie și mijlocul de datare al instantaneelor, prezența scrisului de mână al artistului pe fiecare exemplar. Prin serie îi putem observa traiectoria acestuia, cum își petrecea atât timpul liber cât și cel de creație. Astfel, rolul comemorativ al seriei poate fi privit și din perspectiva artistului. Privitorul are în fața ochilor un fragment din ce a făcut Justin Aversano între 2021 și 2022.

Într-un interviul lui Matt Medved, Aversano relatează că fotografia, inclusiv cea cu camera Polaroid, l-a pasionat de mic, la fel ca și skating-ul, foarte prezent în “The Birthday Project”.3 Începe proiectul spontan, odată cu aniversarea unei cunoștințe, căreia decide să îi surprindă un portret cu camera Polaroid cu care abia reîncepuse să experimenteze. Era student în ultimul an la facultatea de arte în New York iar seria a devenit proiectul său de licență. Proiectul a început în New York și a continuat în San Francisco. Primii participanți au fost familia și prieteni iar apoi a început să fotografieze străini, fie mergând pe stradă cu un semn pe care scria “Este ziua ta?”, fie găsind petreceri pe Facebook la care se auto-invita.4

Deși artistul a reînceput să fotografieze Polaroid dintr-o întâmplare, tehnica ajunge să contribuie la sensul fotografiilor. Camerele Polaroid au fost folosite de-a lungul timpului pentru a surpinde momente importante și în contexte non-artistice, iar fotografiile sunt păstrate și revizitate, generând o reflecție asupra trecutului. Tehnica devine, după proiectul “Every Day is a Gift” una la care Aversano apelează foarte des fie ca mediu principal, fie ca mijloc secundar prin care își documentează propriul proces artistic. Lucratul în proiecte de lungă durată este un alt instrument descoperit odată cu “the Birthday Project”, artistul dedicând de atunci un an seriei de colaje zilnice “Cognition”. Astfel, deși “Every Day is a Gift” a început când avea doar 21 de ani și era încă student, a fost primul pas către găsirea identității sale artistice și a practicilor pe care le va utiliza acești 10 ani.

Abordarea folosită de artist în cadrul proiectului, deși nu este una lipsită de tradiție, se împotrivește tendințelor. În timp există și alți artiști care lucrează spontan, fotografia convențională păstrează încă un aspect mai planificat. În loc să trateze fotografia ca pe o pânză pe care să creeze compoziții complexe sau să dea atenție proporțiilor, culorilor, și contrastelor, Aversano doar apasă declanșatorul. Fotografiile nu respectă canonul genului portretistic și arată mai mult a instantanee naive făcute de familie și prieteni: subiectul nu este mereu centrat, lumina nu este ideală. Aspectul acestora este astfel în consonanță cu subiectele, deoarece momentele de sărbătorire sunt la rândul lor spontane și imperfecte.5 Și totuși, chiar și în lipsa unei intenții estetice clare unele dintre imagini depășesc așteptările. “19 Aprilie” este o fotografie cu un skateboarder în aer, ghemuit pe placă. Lumina vine din spatele său, făcându-l să apară doar ca o siluetă lipsită de trăsături recognoscibile și făcând în același timp cerul sau rampa, deoarece este greu să distingem ce se află în fundal, să semene mai mult cu un val imens de fum mov.

Și alte aspecte formale imprimă seriei sentimentul de nostalgie: tușul scurs și petele de lumină. În cazul “Octombrie 20” portretul unei femei cu o coroană de hârtie pe cap, înconjurată de decorațiuni, este abia vizibil din cauza calității fotografiei. Totul pare să se afle în mișcare, ceea ce imită energia dinamică a unei petreceri. Un alt exemplu este “Octombrie 26”, unde eșecul complet de a surprinde subiectul creează o compoziție abstractă, cu forme verzi și albastre se aseamănă unor flăcări, acoperite mai apoi de nenumărate amprente pe suprafața fotografiei. Aceste fotografii “incomplete” sunt stinse, exact cum și amintirile reale își pierd din putere și claritate cu timpul.

Relația fotografiei cu realitatea, realismul și memoria a fost tematizată în mai multe lucrări de teorie. Susan Sontag vorbește despre schimbarea pe care o produce în fotografia de portret Andy Warhol. Dacă până atunci erau interesante subiectele “frumoase” și persoanele cu un anumit statut social, demne de surprins, acesta refuză astfel de constrângeri, îndreptându-și obiectivul atât către banal cât și către excentric: “Toată lumea este o celebritate. Nici un moment nu este mai important decât altul”. Estetica “Warhol” este conturată de Sontag între polii de plictiseală și ciudățenie.6 Acest lucru se regăsește și în seria lui Justin Aversano, care cuprinde atât portrete banale, care par rupte dintr-un album de familie, cât și unele cu subiecte atipice. În textul curatorial pentru expoziția de la Francisco Carolinum curatoarea notează aprecierea lui Aversano pentru Andy Warhol.7 În afara utilizării Polaroidului, acest lucru se mai reflectă și în interesul pentru viața de noapte și excentricitate, prezente în “Every Day is a Gift” prin reprezentările de nuditate, alcool și droguri. Warhol este și adresat în mod direct în “6 August”, unde sărbătoritul este surprins lângă o reproducere a “Marilyn”.

Susan Sontag își continuă eseul vorbind despre rolul de reproducere și comemorare care îi este atribuit fotografiei. Ideea că deși este cea mai mimetică artă aceasta nu poate fi considerată cu adevărat realistă este deja un loc comun. Argumentul este susținut atât de caracteristicile tehnice care deformează perspectiva și culorile, cât și de cele care țin de deciziile conștiente pe care artistul le ia de a cuprinde și ascunde elemente și de a alege un unghi în detrimentul altuia.8 În momentul prezent, fotografierea momentelor frumoase este ceva foarte comun, în special prin gradul de accesibilitate al camerelor foto. A devenit la fel de comun să regretăm că nu am capturat anumite momente pentru a le revizita. În același timp, suntem preocupați și de aspectul rezultatului, de propriul grad de fotogenitate. Vrem de fapt o imagine idealizată a realității. Fotografiile nu surprind deci realitatea pură, ci o variantă evaluată. De aici pornește și aprecierea pentru fotografia spontană: nu este ceva tipic.9

Putem folosi acest argument al lui Susan Sontag pentru a observa paradoxul din “Every Day is a gift”: pe de-o parte vorbim despre fotografii neplanificate, mișcate, naturale. În același timp, dacă luăm în considerare că realismul nu este neapărat autentic, se dezvăluie o analogie a modului în care memoria însuși funcționează. Oricât ne dorim să credem că ne amintim lucrurile așa cum au fost, acestea sunt constant distorsionate de trecerea timpului și de sentimentele noastre în raport cu ele, devenind neclare. Elementele estompate, cele abstracte și scurgerile de lumină din fotografiile lui Aversano pot fi interpretate ca o transpunere vizuală a acestor defecte ale memoriei. Mai mult decât atât, unul dintre sentimentele cele mai potente să transfigureze amintirile este nostalgia, un element central al “The Birthday Project”.

În același timp, seria de fotografii pune privitorul în fața unui an în care toate zilele sunt prezente printr-un moment semnificativ, ceva ce este impropriu memoriei umane. Când încercăm să ne gândim la un anumit an, cu siguranță nu o să ne putem aminti fiecare zi ca una distinctă și mai ales nu perfect cronologic și nici în același timp cum apar în lucrare. Există deci o tensiune între uitare și amintire: pe de-o parte imperfecțiunile fotografiilor le aduc mai aproape de fenomenul real al memoriei, ca mai apoi să se îndepărteze iar prin amplitudinea proiectului și coerența cronologiei dar și prin prezența lor fizică în sală. Polaroidul este o metodă fotografică care produce un rezultat fizic aproape instant și mereu unicat. Materialitatea acestuia este relevantă prin faptul că este făcut să fie atins, ținut, pus în portofel, lipit pe perete. Este gândit să fie o comemorare mobilă a unui moment sau al unei persoane și este în același timp o imagine fizică, imuabilă, complet diferită față de imaginile mentale ale memoriei mult mai palide și fragile. Folosindu-se de un citat al lui Marcel Proust, Susan Sontag susține că, din acest punct de vedere, fotografia nu este un instrument al memoriei ci o “invenție sau o înlocuire a acesteia”.10 Martin Golding subliniază în același spirit faptul că fotografia are puterea de a fragmenta realitatea în momente, în timp ce în mod normal acestea există doar înșiruite, imposibil de despărțit cu adevărat. Momentele pot fi înghețate doar în fotografie.11 Deci, avem de-a face atât cu asemănări între “The Birthday Project” și amintirile efective cât și deosebiri. Privitorul este astfel pus în ipostaza de a contempla asupra procesului memoriei în fața lucrării: propriile amintiri îi sunt activate, trezind atât o stare de nostalgie dar în același timp și un sentiment de alteritate față de un mod impropriu de conceptualizare a memoriei.

Viața de stradă este și ea un subiect care îl preocupă pe artist: în multe dintre fotografiile din acest proiect apare comunitatea de skate din New York. Orașul apare în majoritatea fotografiilor, făcute lângă scări, picturi murale, mașini și parcuri. Spațiul public este adesea unul al socializării, expresiei de sine și sărbătorire al multor comunități, mai ales în rândul tinerilor. Aceasta este una dintre sursele autenticității fotografiei lui Aversano: totul este la locul potrivit dar nimic nu pare înscenat sau planificat. De la străzi la canapele vedem oameni care sărbătoresc unde și privitorul ar sărbători, creând un sentiment familiar. Deși a început cu prietenii și familia sa, Aversano a sfârșit prin a crea o bază de portrete foarte diversă. Pe lângă tema tinereții menționată anterior, găsim totuși și imagini ale căror subiecte variază în vârstă, rasă etc.; unii la muncă, unii dormind, majoritatea fericiți dar și unii nepăsători, prinși în rutină. Diversitatea și egalitatea sunt valori pe care artistul le-a declarat ca importante pentru practica sa, notând faptul că încearcă mereu să le integreze în lucrări.

Prin aceste două aspecte: urmărirea geografiei orașului, a străzilor, caselor și petrecerilor dar și prin atenția acordată diversității portretelor, Aversano folosește fotografia și ca pe un mijloc documentar. În paralel cu surprinderea propriei vieți, surprinde viețile oamenilor de jurul său. Proiectul poate fi astfel înțeles ca unul al memoriei colective, un instantaneu al New York-ului și San Francisco-ului începutului de secol XXI.

În concluzie, consider că memoria este elementul central al “The Birthday Project”, aflat la intersecția dintre o analogie a memoriei umane, și comemorarea atât a vieții personale a artistului cât și a comunității. Acest lucru este realizat prin tensiunea creată între asemănările și deosebirile cu propriile amintiri ale privitorului dar și prin rolul documentar al proiectului.

arhiva completă a proiectului

-Sânziana

Medved, Matt, “Justin Aversano Gets ‘Intro-Spective’ for Francisco Carolinum Linz Exhibition”, Nft Now, Sept 2024, https://nftnow.com/features/justin-aversano-intro-spective-exhibition-francisco-carolinum-linz/ (31 Mar 2025).

Sontag, Susan, On Photography, Ed. Farrar, Straus & Giroux, New York, 1973; Golding, Martin, “Photography, Memory and Survival”, Literature and Theology Vol. 14 (No. 1/ 2000).

Medved, M., “Justin Aversano Gets ‘Intro-Spective’”.

Aversano, Justin,

justinaversano