Understanding a photograph (of Italy)
John Berger meets Eurosummer
“An old friend of mine once told me how he hated travelling alone. His gripe was: when he sees something out of the ordinary, something new and beautiful, he so wants to share it with someone that he becomes deeply unhappy if there’s no one around.
I doubt he would make a good pilgrim.”
– Flights, Olga Tokarczuk
Așa cum am menționat în articolul anterior, vara aceasta am avut oportunitatea și privilegiul să vizităm Italia, cu două trasee destul de diferite. Eu, în timpul în care vizitam Puglia și Venetto, am fost acompaniată (în afara momentelor în care am citit Beware of Pity) de Understanding a Photograph de John Berger1. Deși citisem o bună parte din carte cu mult înainte să plec spre Italia, rutina de turist: vizitat-fotografiat-povestit m-a determinat să mă gândesc destul de mult la eseurile lui Berger, introspecție amplificată acum, la mai mult de câteva săptămâni de la întoarcere, când memoria a devenit singurul meu mijloc de contact cu Italia iar fotografiile și biletele de tren, autobuz, muzeu etc. pe care le-am adunat au devenit arhiva mea. Plec astfel de la câteva citate din volum pe care le comentez în juxtapunere cu, ați ghicit, fotografii din Italia.
“One might argue that photography is as close to music as to painting. I have said that a photograph bears witness to a human choice being exercised”, Understanding a photograph
“As soon as a work is placed in a museum it acquires the mystery of a way of life which excludes the mass”, Understanding a photograph
În spatele nostru se află o icoană italo-cretană cu care aveam amintiri cu mult înainte să o vedem. Am studiat-o în sesiunea de vară la Istoria artei românești ca parte dintr-un context mai larg al reprezentărilor giulgiului lui Hristos în icoane cu Plângerea și Punerea în Mormânt. Eram deci deja familiare cu fiecare detaliu și cunoșteam în special fiecare fald al drapajului, istoricul icoanei (al acestui tip de icoane), comunitățile cărora le servea și discursul teologic/iconografic în care se încadrează. Într-o scurtă vizită la Padova, cu intenția de a vizita Capela Scrovegni, am intrat în Museo Eremitani, fără vreo idee despre ce conține colecția. Asta a fost chiar prima lucrare cu care ne-am întâlnit. Văzând-o încă de pe hol, prin ușa de sticlă, i-am spus Marei: “Nu o să îți vină să crezi ce o să vedem” iar apoi am avut amândouă reacții tipice mai degrabă unei întâlniri cu prieten pe care nu l-ai mai văzut de mult decât cu un obiect.
Ca studente la istoria artei, ne întâlnim foarte des cu ideea că modul în care noi privim imaginile: laptop, proiector, catalog, nu se poate compara cu the real deal, cu imaginea în original. Evident că nu am negat niciodată acest fapt, și nici nu am avut vreo epifanie în fața icoanei din Padova, dar contrastul dintre: privit obsesiv imaginea pe laptop la bibliotecă în sesiune cu scopul de a te pregăti de examen versus întâlnirea neașteptată cu originalul într-o zi caldă de plimbare (în ambele cazuri expusă cu complet alt scop decât cel original) m-a făcut să mă gândesc la relația sine-privire-imagine. La cum am simțit ceva când am văzut o icoană, care de altfel nu mi-ar fi provocat vreo emoție, datorită acestor amintiri academice ale unor zile transpirate de iunie la BCU, a repetatului pe ultima sută de metri pe hol în timp ce colegii ies din examen în diverse stări de agregare și a pulsului crescut în timp ce tragi la sorți subiectul.
Tot la capitolul emoții de muzeu aș vrea să vorbesc și despre fotografia unui cuplu în fața unui Pollock din colecția Guggenheim. După multe zile cu ore de somn pierdute și un mic dejun îndoielnic, am devenit puțin amețită în timp ce vizitam colecția (sunt în general victima museum fatigue). M-am îndreptat spre prima bancă și, așteptând să mă simt mai bine, am avut ocazia să stau mai mult decât aș fi stat în mod normal într-o cameră cu Expresionism Abstract. Recunosc că trecusem deja o dată prin sala asta și că, în afară de sentimentul menționat anterior de a vedea ceva despre care ai învățat la facultate și de activarea unei conștiințe istorice în fața unei imagini al cărui impact cultural îl cunoști, nu prea m-a mișcat personal, cum am înțeles că ar trebui să o facă lucrările lui Pollock. Am fost astfel fascinată de cuplul care, ascultând ghidul audio, nu și-au dezlipit privirea de la lucrare mai bine de 10 minute. Poate aflau pentru prima oară ce eu știam deja, iar opera era doar o variantă mai clară a unui power-point pe care sunt proiectate date istorice și detalii personale despre Pollock sau poate chiar simțeau ceva. Nu pot decât să mă întreb.
“The task of an alternative photography is to incorporate photography into social and political memory, instead of using it as a substitute which encourages the atrophy of any such memory.“, Uses of photography
“The photographic image is produced instantaneously by the reflection of light; its figuration is not impregnated by experience or consciousness.”, The ambiguity of the photograph
“Photographs do not translate from appearances. They quote from them”, The ambiguity of the photograph
Ideea citatului, alături de cele de mai sus despre alegere, experiență și conștiință, sunt în special relevante în cazul fotografiei de vacanță. Galeria devine singura metodă (incompletă) de revizitare a locurilor și momentelor. Lentila nu poate surprinde fascinația pe care am simțit-o în fața unui apus pe lagună sau a altarelor stradale ci doar suportul fascinației. Fotografierea presupune un proces curatorial, alegerea a ce momente merită amintite. Timpul acoperă după chiar și cele mai banale instantanee cu o pâclă de nostalgie. Apoi, un proces curatorial mai conștient determină ce postăm. Întrebările firești ce mi-a plăcut cel mai tare și ce vreau să împărtășesc sunt contaminate de cum vreau să creadă lumea că a fost, ce pot posta care nu a mai fost postat de nimeni. Mereu m-a amuzat argumentul unui feed care documentează propria viață. Îmi transmite un fel de naivitate, ambiția unui Instagram ca formă de jurnalism independent, de parcă poți alege când ești imun și când nu la gaze-ul digital al semenilor tăi. Nici eu nu sunt imună, deși aleg să postez rar pe social media. Chiar și când aleg fotografiile pentru postarea asta mă simt prinsă între cum vreau eu să arate articolul meu și curiozitatea reacțiilor altor persoane la ce am ales să prezint. Ideile vechi de decenii ale lui Berger &Co (Susan Sontag, Roland Barthes etc.) sunt încă relevante, când fotografia și imaginea digitală întrec textul și ne populează fiecare aspect al vieții.
“Photography, he once wrote in his maternal handwriting, is a spontaneous impulse which comes from perpetually looking, and which seizes the instant and its eternity.”, A man begging in the metro
Și totuși, în ciuda oricăror rezerve teoretice, a oricărui scepticism față de realismul fotografiei, a oricât de mult rezonez cu comentariile lui Berger, simt emoții puternice când scrollez prin pozele din vacanță. Simt aceeași naivitate documentară, dor, nostalgie, speranța revenirii. Glisez ușor aceste highlight-uri în albumul Italia 2025, fără să omit și cadrele care există doar în mintea mea: oboseală, zboruri întârziate, transpirație (aia e), singurătate (în cele câteva zile de solo travelling), plictiseală sau, mai bine zis, așteptare perpetuă. Cu acestea nu am poze (deși mesajele către prieteni și familie în care mă plâng pot funcționa similar unei arhive digitale) dar am amintiri.
-Sânziana <3
Berger, John, Understanding a Photograph, ed. Geoff Dyer, New York, 2013.