Mixed reviews
despre Bienala de Arhitectură de la Veneția #19
Ne întoarcem după câteva săptămâni de hiatus cu un articol-colaj realizat în urma experiențelor noastre la bienală. În timp ce Mara a lucrat aici ca mediator iar Sânziana nu a putut rata ocazia să vină în vizită, am adunat gânduri, impresii și idei pe care am vrut să le împărtășim. Vorbim aici despre pavilioane, lucrări, anxietăți profesionale și apă puturoasă. Enjoy <3
Instituții culturale și impactul lor
Vizita bienalei de la Veneția, pentru al doilea an la rând și pentru prima oară la o ediție dedicată arhitecturii, a fost din nou o experiență care m-a lăsat cu un sentiment dulce amărui de angoasă și inspirație. Vizitând-o în ordinea clasică: Arsenale apoi Giardini, am simțit încă de la început, din primele săli ale expoziției centrale, apăsarea faptului că toate aceste inițiative de sustenabilitate vor fi privite, fotografiate și puse la story doar de norocoșii vizitatori care au privilegiul să îi calce pragul.
Bienala este una dintre cele mai angajate și vocale politic instituții culturale mainstream, asta prin alegerea curatorilor, temelor, artiștilor din expozițiile centrale și prin libertatea pavilioanelor naționale. Asta nu înseamnă în același timp că nu este, prin însuși poziția ei geografică și costul biletului, un echo chamber al lumii artei vag progresiste, un spațiu la care are acces un public deja deschis către aceste idei. Tema de anul acesta, Intelligens. Natural. Artificial. Collective debutează încă din intro-ul din expoziția centrală cu amintirea crizei climatice și vina omenirii pentru aceasta. Manifestările disproporționate ale efectelor încălzirii globale pe axele Nord-Sud, Est-Vest și exploatarea resurselor naturale de dragul ‘progresului’ sunt menționate de mai multe ori. Se propune o regândire totală a ce considerăm arhitectură, producție, progres, sustenabilitate. Lucrările: fie simbolice și metaforice, fie arhivistic-documentare sau, în unele cazuri, literalmente doar descoperiri științifice lăudabile care pot mitiga probleme climatice sau înlocui practici actuale, în aceeași măsură în care m-au uimit, m-au făcut să gândesc constant același lucru: Mi-aș dori atât de tare să nu fie uitate odată ce sunt împachetate și trimise înapoi la artiști. Ce bine ar fi ca ideile astea să devină un standard. Păcat că nu sunt destul de profitabile încât statele să ia real în considerare implementarea lor. Nu sunt expertă nici în politici de mediu, inginerie sau arhitectură (de fapt nici în studii vizuale! :D) așa că mă grăbesc către preocuparea mea în legătură cu asta, una care mă urmărește de când am intrat la facultate:
Ce rol joacă instituțiile artistice și cultura în lume? Avem nevoie de ele ?
Răspunsul este evident da, acesta NU este un eseu anti-intelectualist și nu vreau ca angoasa mea să se confunde cu asta. Cultura este un pilon important al democrației și punct.1
Muzeele de artă, centrele culturale și bibliotecile sunt vitale și trebuie protejate. La ce mă gândesc de fapt sunt instituții ca bienala, inaccesibilă maselor, deși este vizitată de destul de mulți turiști,2 care, în ciuda curajului politic, nu duce la vreun fel de educație reală a publicului. Este oare doar un fel de activism performativ, cuvântul verii 2025? Și chiar când această întrebare se năștea în spatele ochilor mei, dau de lucrarea “Thank you for your unpaid labor”.3
Tema lucrării este alta, importantă este de fapt tabla cu întrebări pe care vizitatorii puteau scrie, unde am găsit câteva mesaje care m-au intrigat: “whose biennale? uh?”, “how many biennales is it going to take to get the working class revolution off the ground”, “Abolish the Venice Biennale. We all must find better use of our time, resources, labor” (What is your vision for the future of the institutions that represent, govern and shape our profession?). Reacția mea de moment la ultimul citat a fost una de dezaprobare, simțindu-mă pusă în fața discursului anti cultură despre care se vorbește des în spațiul online. În același timp, nu puteam să neg legitimitatea comentariului și faptul că eram la rândul meu preocupată de aceleași idei. Este stupid să observi aceleași ministere de externe care susțin un stat genocidar să sponsorizeze pavilioane care condamnă genocidul și/sau imperialismul, războiul, neocolonialismul (UK). Este amuzantă în general distanța dintre mesajele progresiste ale pavilioanelor și realitatea politică a statelor pe care le reprezintă (SUA). Această ironie a bienalei, în mod special în 2025, este o realitate politică regretabilă. Asta mai ales când conștientizezi sumele din spatele unor astfel de evenimente culturale, și le compari eventual cu investiții în sănătate sau infrastructură.
Întrebările scrise pe tabla din Arsenale au învârtit de fapt cuțitul și într-o preocupare mai personală decât bienala de anul acesta. Din aceeași angoasă pleacă și nesiguranța mea că, prin ce îmi doresc să profesez, o să aduc vreo formă de contribuție în lume, că ce fac e important și nu e doar o serie continuă de acțiuni simbolice. Mă preocupă în mod special, mai ales după ultimul an, unul cu o densitate mare de cicluri electorale, discurs public pe teme ignorate blatant până atunci (femicid, învățământ) și crize geopolitice, ideea de a păstra un echilibru între preocupările mele teoretice și a avea un impact real în lume.
Voci din toate colțurile spectrului politic vorbesc despre cum, în special în România, rolul culturii este subestimat. Eu nu mă refer aici la gândirea elitistă că, dacă nu ai citit Dostoievski, nu poți deschide gura în public. Pentru mine este vorba de importanța evenimentelor culturale pentru consolidarea unei comunități, pentru vizibilitatea minorităților, pentru digerarea unor aspecte problematice ale societății; sau la nevoia unor skill-uri mai bune de media literacy, mai ales într-o economie vizuală rapidă și parazitată de falsuri făcute cu AI. Nu-mi doresc să ajung în punctul în care mă plimb doar între mesele cu gustări de pe holurile conferințelor și vernisajul cu vin spumant de la o galerie posh din București. Nu neg, sub nicio formă, nici legitimitatea acelor zone ale lumii artei. Cred doar că e de datoria noastră, a oricui își dorește să lucreze în sectorul cultural, să get our heads out of our own asses și să ne gândim critic la propriile preocupări, să ne implicăm și în proiectele care nu culminează cu DJ set la final.
Cu ce rămân la finalul acestui exercițiu existențialist este de fapt tot mesajul pe care l-am citit la bienală, We all must find better use of our time, resources, labor, dar cu sensul că, la rândul meu, trebuie să mă gândesc mereu la cum îmi folosesc skillurile, timpul și energia. La ce instituții mă reprezintă și ce impact are munca mea. Nu cred că instituții ca bienala nu își au loc în lumea noastră dar consider importantă chestionarea lor și tragerea la răspundere pentru momentele de ignoranță și elitism.
Pavilionul Austriei
Pavilionul austriac, “Agency for a better living”, un studiu comparativ al Vienei și Romei ca exemple de politici publice și implicare civică, este expoziția de anul acesta de la care am plecat cu o senzație puternică de speranță. Multe pavilioane au această intenție în spate, de call to action, oferind vizitatorului informații despre câte o problemă socială față de care trebuie acum să îi pese. Nu tot timpul cred că este îndeplinit acest scop, fie din cauza abstractizării problemei (uneori din frica de a spune lucrurilor pe nume), a structurării proaste sau cantității de informație.
Din acest punct de vedere, Austria m-a surprins plăcut. Curatorii, Sabine Pollak, Michael Obrist și Lorenzo Romito, au reușit să aducă în pavilion o combinație echilibrată de research, exprimare artistică și estetică. Premisa de la care pleacă lucrarea este:
For a large portion of the population, living in cities is no longer sustainable. Today, housing is a tradable commodity. The question is: What stance will architecture take on this?
Both cities, Vienna and Rome, demonstrate different “intelligens” of how things can be done: Vienna is a city that cares, a caring city. In a topdown process, the municipality ensures that everyone who is looking for affordable housing gets it. Rome is the city of ruins, where hard-won, bottom-up processes create informal living spaces with often astonishing forms of self-organization. The Viennese system creates security, the Roman system a reactive and creative civil society. In both cities, innovative ways of living are generated – by very different, if not opposite, processes. Overlaying the two systems, we can imagine a new level of cooperation between planners and inhabitants, which could lead to the emergence of the potential utopia of future urban coexistence and to a strategy for unusual, inclusive, affordable, and climate-friendly forms of living together.
Expoziția este un exemplu de relație între arhitectură ca artă și arhitectură ca instrument pragmatic, politic. Problemele reale ale vieții urbane nu sunt evitate. Printre exemplele de inițiative prezentate nu le este frică să menționeze proiecte de stânga care au fost pioniere ale sistemului vienez actual.
Ceva ce personal apreciez la o expoziție sunt niște întrebări bine puse. Consider că e important ca expoziția să își conștientizeze propriul impact și propriile limitări și deci să încerce să instruiască privitorul astfel încât mesajul acesteia să rămână cu adevărat cu el și după ce iese din sală. Cred că acesta este punctul forte al pavilionului, când ieși din el simți cu adevărat că rămâi cu ceva.
How can the “Vienna system” be adapted, i.e. made fit for the future? Which topics will be important in the rapidly growing city? What can it learn from the self-organized forms of urban regeneration in Rome? Could Rome be a model of how to deal with issues relating to existing buildings in the future, even beyond residential typologies?
Vizitează Agency for better living.
-Sânziana
Cea de-a 19-a ediție a Bienalei de Arhitectură la Veneția
Arhitect, inginer, autor, inventator etc. este lista cu care îi descrie Wikipedia carieria lui Carlo Ratti. Profesorul la MIT, fondator și director al MIT Senseable City Lab, a fost ales pentru curatorierea celei de-a 19-a ediție a Bienalei de Arhitectură la Veneția. Înainte de asta, Ratti a fost numit multe alte lucruri prin liste precum Best & Brightest de Esquire și Names You Need to Know de Forbes. Pentru anul acesta el a ales ca titlu al Bienalei, Intelligens: Natural. Artificial. Collective. În afară de faptul că tema principală arată ca un typo fonetic al cuvântului intelligence, Ratti are o viziune încă de la început:
The title Intelligens is linked to the modern term ‘intelligence,’ but it also evokes a wider set of associated meanings. In fact, the final syllable, ‘gens’ is Latin for ‘people.’ A new, fictional root emerges, suggesting a future of intelligence that is inclusive, multiple, and imaginative beyond today’s limiting focus on AI.4
Acest focus limitativ asupra AI nu cred că e neapărat contrazis de includerea cuvântului artificial în enumerație, dar în general enumerațiile sunt acolo să clarifice idei, nu să te inducă în eroare. Titlul își atinge scopul în mare, Ratti ne pune la masă împreună naturalul și artificialul, fără neapărat să le opună direct.
showcasing how local ingenuity (...) can address our time’s existential challenge that can only be tackled cooperatively, reflecting a multiplicity of approaches. If every country brings one success to the table, together we can assemble a global kit for adapting to the future.5
Mai sus am inserat un citat de la Carlo Ratti expicând promptul la care sugerează ca pavilioanele să răspundă: One place; One solution, care, mi se pare suspect de ordonată pentru o temă atât de amplă, și pentru a construi soluții pentru o lume care nu funcționează niciodată așa clar. Ideea că el și-ar dori să adunăm câte o soluție cu o abordare diferită de la fiecare țară, pe care le putem eventual asambla ca pe un scaun de la IKEA, e simpatică dar destul de diluată și naivă. Încep să cred că poate asta e frumusețea temei, ne-a dat ocazia să vedem și ce eșuează la aceste proiecte, nu doar ce funcționează.
Mini-Interviu
cea mai interesantă conversație pe care ai avut-o cu un vizitator/ interesantă întrebare pe care ai primit-o?
Temele conversațiilor avute în pavilion nu cred că se întind pe un spectru extrem de amplu în general. Țin să menționez că luna august nu este nici cea mai bogată lună pentru turismul la Biennale. Mai mult decât atât, anul acesta în special a fost martor unui număr extrem de scăzut de vizitatori. Dacă pentru Arte, la Giardini se estimează (indulgent și optimist) un maxim posibil între 900.000 - 1 mil. de vizitatori pe tot parcursul expoziției, număr care nu este atins aproape niciodată; pentru Architettura maximul propus se află undeva la jumătate, oricum alt număr fictiv. După o conversație avută cu un angajat la ticketing am aflat că până atunci (în punctul de mijloc al Bienalei) au fost achiziționate și utilizate cu 40% mai puține bilete decât estimat. Nu cred că pot spune că un an de Biennale la care au participat aproape un sfert din vizitatorii anului precedent poate fi clasificat tocmai ca eventful. Desigur că am avut parte de conversații engaging și hrănitoare cu mulți oameni. Am apreciat în special românii care știau cine e Vlad Nancă, erau semi-familiari cu munca celor de la Muromuro, sau care doar au venit la mine cu întrebări, interesați de mai mult decât ce scrie pe leaflet-ul de la intrare; câteodată interesați chiar și de mai multă informație decât le-aș fi putut eu oferi. Dar grupurile mele preferate au fost probabil familii de arhitecți: părinți care ori practică ori predau arhitectură și copiii lor care fac școală pentru asta. Normal că, fiind arhitecți pot avea o înțelegere mai bună a subiectului oricărui pavilion dar toate aceste persoane veneau cu o bucurie foarte sinceră să fie acolo și să discute cu noi, ba chiar majoritatea conversațiilor noastre nu se învârteau în jurul arhitecturii, ci mai mult a interdisciplinarității pavilioanelor de anul acesta.
ce ți-ai fi dorit să vezi și nu ai văzut la bienală? (în general sau la pavilionul României)
Ce mi-ar fi plăcut să văd mai des și cred că a lipsit anul acesta, foarte vizibil, de la Biennale este golul/pauza. Aceasta nu e deloc o critică unică și nepopulară. La început cred că am fost destul de adăpostită lucrând la Giardini, dar am observat și eu asta încercând să parcurg Arsenale în patru ore libere de la muncă înainte să mă întorc la pavilion. Probabil și acesta e unul dintre motivele pentru care nu am simți niciun fel de aglomerare unde am lucrat, având oportunitatea de a lua jumătate de oră în fiecare zi să vizitez câte un pavilion, dar m-a trezit puțin la realitate prima confruntare cu Arsenale. Expoziția mi s-a părut un stimul continuu. Plimbarea prin Corderie se simte laborioasă printre toate ecranele la o luminozitate pe care majoritatea oamenilor o evită intenționat în viața de zi cu zi. Într-un spațiu de 11.430 m² dedicat în întregime ecologiei și luptei pentru climat, fiecare cm. este inundat de poluare fonică. Discordanța e resimțită și din schimbările bruște dintre pavilioanele naționale, un loc de semi-răgaz unde ești încurajat să te întinzi pe exponate o dată la două pavilioane, și intrarea în Corderie. Krista Skyes teoretizează în recenzia ei faptul că Ratti & co. probabil au luat în calcul lipsa locurilor de odihnă alături de expoziția suprastimulantă, și astfel ne-am ales cu acele rezumate realizate cu AI pentru niște texte curatoriale de apoximativ 5 fraze.6
Colectivul
Deși accept cu drag majoritatea criticilor la adresa expoziției centrale la Arsenale, nu pot să le împărtășesc pe deplin, mai ales această idee de overproduction and lack of self-reflection.7 Cred că hiper-concentrarea pe cele câteva proiecte care par ieșite din Silicon Valley mai degrabă decât dintr-un studio de arhitectură distrage prea mult de la o colecție destul de coezivă de lucrări, coagulate tocmai de diversitatea abordărilor temei principale, mai ales când vorbim aici de (probabil) cea mai interdisciplinară expoziție universală, cea de arhitectură. Intelligens: Natural. Artificial. Collective. ca temă, aproape că cere contradicție și confruntare între alegeri. Recunosc, poate părea ca și cum o cantitate îngrijorătoare de comisari de proiecte nu au citit restul enumerației pe lângă cuvântul artificial din titlu. În ciuda contradicțiilor, mi se pare că cele mai bune proiecte au fost cele care au reușit să îmbine cel puțin două dintre sursele inteligenței prezentate, incluzând în special colectivul.
The public will drink Venice.
Unul din proiecte și-a primit pe bună dreptate laudele prin Leone d’Oro pentru cea mai bună participare în afara unei expoziții naționale. Canal Café de Diller Scofidio + Renfro este numit de studioul de design: part espresso bar, part laboratory. Sistemul de filtrare preia și purifică apă din canalul venețian (ew), ca aceasta să fie servită la barul de espresso atașat. Ordinea sistemului de extragerea apei începe cu filtrare primară pentru detritus/materie organică/etc. după care apa e împărțită în două scurgeri: prima este curățată natural prin membranele (filtrele organice) unui bioreactor. A doua scurgere trece prin filtrare artificială: osmoză inversă și dezinfectare UV.8 OI, în special, este o soluție fără compromisuri pentru a trata apa dură și a elimina complet poluarea biologică și sintetică din apă.9 Aceasta este apa noastră îmbuteliată. Apele sunt apoi amestecate și folosite pentru realizarea unui espresso, care în opinia mea a fost destul de ok (oricât de ok poate fi un espresso în nordul Italiei).
The public will drink Venice. este statement-ul oferit de DS+R. Avem această afirmație orwelliană în față, cu un sistem declarativ ca fiind viitorul și soluția insecurității apei, deși e regăsit acum în fiecare bucătărie cu o Brita. Consider că aici a fost atins pe deplin punctul Collective propus. DS+R au ales apa, o frică atât de omniprezentă curent dar și istoric, și au construit comunitate cu ea. Oricine a trecut pe lângă Grand Canal pe vreme de 35°C poate atesta că apa nu e tocmai apetisantă. Apa din Canal se evaporă vizibil pe timpul nopților calde, se simte în aer și e greu de suportat ziua. Amenda dată pentru scăldatul în apa venețiană e €500, și asta e pentru binele tău! Iar acum curiozitatea te împinge să o bei sub forma unui espresso la un bar unde trebuie să stai în picioare, ca la orice alt bar unde primul tău gând nu este pericolul iminent al apei contaminate, fie că e cea de care auzi la știri din alte țări, fie cea care te poate aștepta pe viitor oriunde ești. Acum doar simți nevoia să te duci la persoana de lângă și să-i spui Hei, îți vine să crezi că asta e apă din Canal? Comunitate și colectiv au fost atinse, între cei care s-au aventurat (de parcă această apă ar fi cu ceva mai diferită decât apa îmbuteliată sau dublu-filtrată de la robinetul capitalei europene din care vin), cei care au întors nasul pe sus (care nu își pot imagina o lume marcată de instabilitatea apei potabile în occident) și cele peste 100 de specii de păsări și 200 de faună care coabitează Laguna. Gustul inexistent al apei inodore și incolore nu îți aduce aminte deloc de apa filtrată cumpărată cu atâta ușurință pentru că nu îi poți percepe sursa. Pentru tranzacție oferi €1.20 și înapoi primești a vision of resilient cities, where every sip is a reminder of what’s at stake.10
Din nefericire, expoziția de la Giardini a fost considerată ca fiind puțin plictisitoare anul acesta, și folosesc intenționat cuvântul plictisitoare, nu neapărat neinteresantă, rea sau sub așteptări. Nu a fost criticată la fel de dur ca cea de la Arsenale, dar asta pentru că nici nu i se prea simte prezența în recenzii oricum. Pavilionul Central din Giardini este acum închis pentru reparații, la fel ca Cehia, Slovacia și interiorul Franței, care totuși a găsit o cale să treacă peste și să construiască o mini-expoziție exterioară. Israel s-a retras activ anul acesta sub pretextul renovărilor interioare, oferit de ministerul culturii, renovări care încă nu au început, se pare, din probleme bugetare, fapt pentru care vor fi probabil nevoiți să se retragă și din ediția de Arte din 2026.11
Little Toad, Little Toad: Unbuilding Pavilion
În Giardini, pavilionul Coreei de Sud a reușit să fie unul dintre puținele care să profite de lipsa de spectaculos. Little Toad, Little Toad: Unbuilding Pavilion nu impresioneză cu panouri gigantice sau cu mașinării performative sau manifestări de optimism urbanistic. Te face să te uiți în jos, la podea, la pereți, la rădăcinile copacilor care îți definesc experiența în pavilion.
Young excavates the story of Nanogyna acephala, a headless, hominid-like organism allegedly unearthed in 1993 beneath the very soil of the Giardini. (…) Just as the toad in the curatorial title is a mythic figure of transformation and trickery, Nanogyna embodies a radical form of re-memory: a creature that challenges scientific certainty, evolutionary hierarchy, and even bodily design. It is not a monument, but a murmur, reminding us that unbuilding is not only architectural, but biological, historical, and environmental.12
Mi-a plăcut 30 Million Years Under the Pavilion, făcută de Yena Young, care tratează pavilionul ca pe un sit arheologic SF, cu camere de supraveghere și figurine semi-îngropate care par la fel de prezente ca turiștii din jur. Am rămas un pic cu sentimentul că pavilionul se topește în peisaj și că această identitate națională (whatever that means) e oricum temporară și negociabilă. Se vede că multe pavilioane se luptă să pentru o recunoaștere cumva nonșalantă a identității prin scale mari și vizibilitate mai puternică. Îmi place faptul că Coreea a ales să devină mai mică, mai poroasă, mai dispusă să lase aerul, timpul și chiar micile vietăți să intre (pavilionul Coreean are o pisică foarte nesimțită care m-a mușcat de deget când i-am atins nasul). Cred că am putea spune că aici a fost atins colectivul așa, fix prin transparența și factura de cameleon al pavilionului. În loc să încerce să umple un gol în programul destul de anemic al Biennalei, l-au lăsat să respire. Am ieșit din pavilion cu praful imaginar al sitului arheologic pe pantofi și cu ideea că un astfel de unbuilding ar putea fi mai relevant decât o construcție nouă.
Adică arhitectura nu e ce ridicăm doar, dar și ce lăsăm să dispară, nu?
- Mara
(11 sep 2025)
“The Biennale Arte 2024 closes with 700,000 tickets sold”, https://www.labiennale.org/en/news/biennale-arte-2024-closes-700000-tickets-sold#:~:text=With%20an%2018%25%20increase%20over,3%2C300%20visitors%20per%20day)%2C%20in (11 sep 2025)
“Activist group the Architecture Lobby has produced a compelling display about the working conditions of architects. “Thank you for your unpaid labour,” declares a big sign on the back of their stand, cleverly positioned next to the stage where the directors of high-profile architecture firms will perform in the coming weeks.”, Oliver Wainwright, “Can robots make the perfect Aperol spritz? – Venice Architecture Biennale 2025 review”, The Guardian, 2025. https://www.theguardian.com/artanddesign/2025/may/09/robots-aperol-spritz-venice-architecture-biennale-2025-review-3d#:~:text=Smart%20thinking%20%E2%80%A6%20the%20biennale's%20main%20exhibition%20at%20the%20Arsenale&text=%E2%80%9CThank%20you%20for%20your%20unpaid%20labour%2C%E2%80%9D%20declares%20a%20big%20sign%20on%20the%20back (11 sep 2025)
Hill, John, “And the 2025 Biennale Theme Is … - ‘Intelligens.’ … What Is Intelligens?” World Arhitects. https://www.world-architects.com/en/architecture-news/headlines/and-the-2025-biennale-theme-is (16 sep 2025)
“‘Intelligens. Natural. Artificial. Collective.’ Title and Theme of the Biennale Architettura 2025” METALOCUS. https://www.metalocus.es/en/news/intelligens-natural-artificial-collective-title-and-theme-biennale-architettura-2025 (17 sep 2025)
Sykes, Anna, “When the High Tech Abounds, the Low Tech Shines: A Review of the 2025 Venice Architecture Biennale.” Harvard Graduate School of Design. https://www.gsd.harvard.edu/2025/07/when-the-high-tech-abounds-the-low-tech-shines-a-review-of-the-2025-venice-architecture-biennale/#:~:text=While%20planning%20the%2019th%20International,roam%20the%20Venetian%20cobblestone%20streets (16 sep 2025)
Kępiński, Kacper, Futurology or cringe? The main exhibition at the arsenal through the eyes of experts, mai 2025. https://www.architekturaibiznes.pl/en/exhibition-global-biennale-architecture-in-venice,39660.html (15 sep 2025)
“Canal Café”, DS+R. https://dsrny.com/project/canal-cafe (15 sep 2025)
Shabib, Ahmad, Bushra Tatan, Yousef Elbaz, Ashraf Aly Hassan, Mohamed A. Hamouda, Munjed A. Maraqa, “Advancements in Reverse Osmosis Desalination: Technology, Environment, Economy, and Bibliometric Insights.” Desalination 598 (aprilie 2025), 118413. https://doi.org/10.1016/j.desal.2024.118413 (15 sep 2025)
“Diller Scofidio + Renfro’s Canal Café: Venice Lagoon Turned into Espresso.”, urdesignmag, mai 2025. https://www.urdesignmag.com/diller-scofidio-renfro-canal-cafe-biennale-venice-2025 (15 sep 2025)
Riba, Naama, “Israel at Risk of Losing 2026 Venice Biennale Spot Due to Government Delays.” Haaretz, aprilie 2025. https://www.haaretz.com/israel-news/2025-04-22/ty-article/.premium/israel-at-risk-of-losing-2026-venice-biennale-spot-due-to-government-delays/00000196-5ca6-d653-a196-ddbed2d90000?ref=artasiapacific.com (15 sep 2025)
“Plastique Fantastique Reveals Fossilized Mysteries beneath Korean Pavilion at Venice Biennale.” designboom, mai 2025. https://www.designboom.com/architecture/plastique-fantastique-fossilized-mysteries-korean-pavilion-venice-biennale-05-21-2025/ (15 sep 2025)